I am Legend (2007) subtitrat HD

Loading...

O lampa care palpaie in intuneric
sau

Despre cat de mult i-a placut Twelve Monkeys lui Francis Lawrence

i-am-legend-2007I am legend online subtitrat este povestea unui cercetator, singurul om ramas in viata din orasul New York dupa ce un leac-minune pentru cancer esueaza si transforma 98%din populatia globului in zombies care au ca singur scop hranirea. Neville (Will Smith) incearca sa gaseasca un antivirus pentru a putea reversa procesul virusului. El face experimente pe sobolani in laboratorul aflat la subsolul casei in care locuieste si in timpul zilei vaneaza caprioare, flirteaza cu un manechin de plastic, joaca golf si pescuieste. Singurul lui companion este cainele-lup Sam – Samantha, singurul prieten al unui om aflat in pragul nebuniei.

Actiunea se plaseaza intr-un New York abandonat, cu vegetatie crescuta prin asfalt, caprioare alergand in mare viteza pe strazi, urmarite de Neville si Sam intr-o masina sport. Daca tinem cont de faptul ca Francis Lawrence a fost regizor de videoclipuri, cateva din cadrele realizate de Andrew Lesnie ar putea parea inscrise in imaginile gen ale videoclipului, atat ca incadraturi, cat si ca unghiulatii (Will Smith stand cu mana pe volan, mana deformata de obiectivul wide).

Ajungand la un punct de rascruce in cercetari, Neville trebuie sa continue experimentele pe subiecti umanoizi. La o vanatoare de caprioare, Sam fuge intr-o cladire intunecata. Stiind ca mutantii prefera intunericul, Neville fuge disperat dupa Sam. Il gaseste si evadeaza din cladire, avand o hoarda de mutanti pe urme, nu fara a se arunca pe geam cu unul din ei in spinare. Aici autorii se simt obligati sa personifice mai exact “mutantul” si ne arata unul din aceste personaje in prim plan, urland dupa Neville. La o alta incursiune in zona mutantilor, Neville captureaza, amenajand o cursa cu lat, un specimen pe care vrea sa isi continue experimentele. Specimen care este, poate nu intamplator, o femeie mutant. Dupa ce fapta este consumata, in urma ramane urland acelasi reprezentant al “personajului colectiv” mutant, pe care il recunoastem dupa haine (fetele sunt aproximativ la fel).

Dupa acest episod, Neville gaseste pe o strada unul din manechinele cu care se converseaza zilnic. Se apropie de el si cade in acelasi tip de capcana pe care o amenajase pentru femela mutant. Cu alte cuvinte, mutantii au imitat la perfectie mecanismul, s-au chinuit sa il ascunda intr-o balta si au apelat la unul din singurele obiecte familiare cu care venea in contact Neville. Cam ingeniosi fata de cum ii descrie Neville intr-una din inregistrarile lui. O alta neconcordanta mi se pare faptul ca mutantii au caini, pe care ii si asmutesc pe Neville si Sam. Ceea ce da o idee asupra ierarhizarii si conceptului de posesiunie existente in randurile mutantilor. De asemenea, Super Mutantul sau exponentul mutantilor pare extrem de suparat dupa ce femeia mutant este rapita de Neville. O alta informatie asupra organizarii lor. Nu numai ca nu se mananca intre ei si se aduna (cadrul cu bancnotele este un panoramic care se termina cu un cadru ansamblu al unor momai cu pielea palida care stau ingramadite una in alta – aluzie la “Silent Hill” si grupul de asistente demonice care stau ingramadite in intuneric pe un coridor stramt) la un loc, dar au animale de companie si tovarasi de viata. Mi se pare o directie sugerata prost, deoarece nu se intampla nimic in film care sa dea curs acestor indicii. Este o directie incompleta. Grenada de la final explodeaza si ei tot ca niste animale se comporta, urla si topaie in timp ce “seful” incearca sa sparga geamul care il desparte de Neville (moment foarte lung si plictisitor decupat).

i-am-legend-2007-2S-a insistat extrem de mult pe “fluture”. Fetita lui Neville este pasionata de fluturi si ii vede oriunde merge. Ea ii arata lui Neville niste fluturasi care zboara, vadit artificiali pe langa ea, iar in final imaginea care apare in sticla crapata, incadrand corpul mutantului, pare a sugera un fluture. Totusi, chiar daca imaginea era destul de graitoare, autorii au gasit de cuviinta sa introduca un flashback cu fetita si un fluture. Supraexplicare a unor lucruri si sub-dezvoltare a altora.

I am legend este un conglomerat de filme. Leii care ii fura prada lui Neville apar initial in Twelve Monkeys al lui Terry Gilliam. Atata doar ca Terry Gilliam a avut curaj sa puna lei adevarati, nu cgi fortat.

Amuzanta este asemanarea intre scenele de incepere a carantinei (de la pod) si scenele de gen din War of the Worlds si Resident Evil. Lipsa de inspiratie sau nu, autorii m-au facut sa am un sentiment de deja-vu.

O alta surpriza este fata personajului negativ (cred ca autorii au simtit nevoia sa canalizeze sentimentele negative ale spectatorilor catre un singur personaj – oare trebuie neaparat ca ura si iubirea trebuie sa aiba un facies in film? Pentru ca nu intotdeauna personajele sunt atat de simpliste).
Fata lui seamana extrem de mult cu cea a personajului Imhotep din filmul Mumia. Acelasi craniu perfect rotund, aceeasi lipsa de par, aceeasi gura care se mareste exact la fel. Este extrem de posibil ca aceasta fata sa fie una usor de generat pe calculator, chiar o fata standard a programelor de cgi, drept care sa fie mai usor sa apara de fiecare data cand exista in scenariu cererea pentru un asemenea personaj (fie el mumie, zombie, varcolac, oricum, un personaj ireal).

Marele esec al filmului, in opinia mea, este distribuirea lui Will Smith in rolul doctorului Neville. Lawrence incearca sa reediteze performanta lui Terry Gilliam. In 1995, Gilliam distribuia doi actori in voga, specializati pe un anumit gen de personaje, in roluri la limita, excentrice. Este vorba de Brad Pitt – Jeffrey Goines, si Bruce Willis – Cole. Brad Pitt este excelent in rolul psihopatului, are toate ticurile de expresie si de gestica, este nedormit, irascibil, imprevizibil, personajul se muleaza pe el ca o manusa. Terry Gilliam a tinut cont de factorul de risc al filmului, a asigurat succesul Twelve Monkeys distribuind actori “in trend” , insa a avut grija ca amandoi sa intre in pielea personajului. Amandoi joaca roluri atipice si sunt firesti.

Will Smith nu poate fi acuzat decat de intentii bune, iar Lawrence de superficialitate. Terry Gilliam a mizat pe nume pentru succesul filmului, insa a mizat pe actor si capacitatile lui pentru succesul personajului. Will Smith este vizibil depasit de rol. L-am admirat in “Pursuit of happiness”, pentru ca acela e genul de rol pe care il poate face bine si ii vine aproape firesc. Mi se pare ca a ratat complet firescul personajului Neville.

Ceea ce imi pare rau apropo de personajul Neville este ca el se sinucide inca inainte sa o vad pe ecran. Poate parea frumos ca idee, insa a fost o situatie previzibila, iar la sfarsitul filmului am exclamat “a-ha!”. Un om care traieste cu cainele sau, avand flashbackuri declansate chiar si de alarma ceasului, impovarat de pierderea familiei, avand impresia auto-impusa ca este singurul supravietuitor, singurul care poate indrepta lucrurile, singurul de care depinde soarta omenirii si mai are si o hoarda de creaturi pe urmele lui, are sa clacheze mai devreme sau mai tarziu. Pentru mine, de la momentul in care Sam a murit, a fost cert ca Neville va fi un om mort. Un sinucigas. Si chit ca la sfarsit se sinucide pentru binele omenirii, tot un sinucigas ramane.
Mi s-a parut interesant sa vad acest film intr-o sala de cinema, asa am putut sa-mi dau seama de niste lucruri;

A fost la un moment dat un cadru in care pe o podea a unei cladiri abandonate se aflau gramezi de bancnote. Cadru la care cel putin jumatate din sala a inceput sa murmure si sa exclame “wooow”. Un alt lucru interesant a fost faptul ca subtitrarea a fost realizata “la misto”. De mai multe ori s-a tradus gresit, si un “he is heavy” (e greu – referitor la un copil luat in brate de Will Smith) s-a transformat in “e fericit”, lucru care a dus la exclamatii si chicoteli in sala. Am observat ca multimea este extrem de greu de induiosat de elementul uman al filmului si este extrem de greu de facut sa empatizeze cu drama eroului (si uneori, extrem de greu facut sa isi retina rasetele la monologurile lui Neville), insa cadrele cu Sam – Samantha (cainele doctorului Neville) au fost primite cu cea mai mare receptivitate si compasiune (cadrul in care cainele lup se tranteste pe jos dupa lupta cu un caine mutant a fost privit cu mare atentie si intampinat cu un “ooo” de parere de rau din partea spectatorilor).
Ceea ce m-a surprins a fost ca spectatorii sunt extrem de receptivi la sunet. Subtitrarea juca, de multe ori, in imagine si erau prezente de multe ori, defecte ale cadrelor. Unul din aceste defecte a fost decuparea unei parti din sunetul de la inceputul unui cadru. Cel putin asa imi explic, pentru ca acest defect nu s-a regasit in alta parte a filmului, pentru a deveni efect. In momentul in care publicul si-a dat seama de lipsa sunetului, care a constat in cateva secunde de liniste pe un inceput de cadru de interior, s-a auzit in sala un strigat: “sunetul!”


Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*